“Dacă ar fi să o iau azi de la capăt, tot miner m-aș face”. De vorbă cu Cătălin Cenușă, fost brigadier și unul dintre salvatorii culturali pasionați ai Petrilei
de Ioana Ilie
Dacă ajungeți vreodată la Exploatarea Culturală Petrila, un centru cultural autentic și emoționant, construit de un grup de localnici în curtea fostei Mine Petrila, cel mai probabil, primul om care o să vă iasă în cale să vă invite la un tur ghidat presărat cu povești va fi Cătălin Cenușă.
Cătălin Cenușă a lucrat 27 de ani în subteran, la 1000 de metri adâncime, inițial ca muncitor necalificat, apoi ca vagonetar, ajutor de miner, miner, șef de echipă și șef de brigadă. Și-a dorit să învețe și să se perfecționeze profesional continuu. A format echipe minerești, a coordonat, simultan, și echipe de salvatori minieri, iar în ultimii ani ai carierei sale a înființat sindicatul Orizonturi Noi, din dorința de a îmbunătăți condițiile de muncă ale minerilor și de a prelungi viața Minei Petrila. În ciuda presiunilor puse pe autorități de către comunitatea locală, Mina Petrila – cea mai adâncă mină a Europei – s-a închis în 2015, iar ultimul șef de brigadă care a ieșit din colivia ce aducea oamenii la suprafață este domnul Cenușă. Tot el este și unul dintre protagoniștii filmului Planeta Petrila, care documentează, într-un mod delicat, ultimii ani de funcționare ai minei și eforturile localnicilor de a păstra și conserva, prin alternative culturale, identitatea și istoria comunității dezvoltate în jurul ansamblului industrial.
În prezent, Cătălin Cenușă continuă să se implice în revitalizarea comunității petrilene, prin munca voluntară pe care o face în fiecare zi la Exploatarea Culturală Petrila. După ce a ieșit la pensie în 2018, a devenit din brigadier, administratorul Muzeului Salvatorului Minier și membru al asociației Planeta Petrila, și, din salvator minier, salvator cultural. În spațiul industrial în care, în vremurile bune, lucrau 4500 de oameni, poveștile domnului Cenușă aduc, astăzi, împreună mii de copii și tineri din Valea Jiului și din întreaga lume. L-am invitat la o discuție mai amplă, pentru ca experiențele pe care le-a trăit, de când Mina Petrila i-a devenit o a doua casă, să meargă mai departe și să dea viață locului său de suflet chiar și de la distanță.
Domnule Cenușă, aș vrea să începem cu începutul. Cum ați ajuns să practicați meseria de miner?
Din greutăți, acesta este răspunsul. Am avut o viață mai grea și, după ce am terminat o școală profesională, în 1990, am fost mințit de cineva că aici sunt salarii mai mari. Mi-a fost arătată o fișă de plată care era, de fapt, a altcuiva. Am ajuns în Valea Jiului cu gândul să strâng niște bani cu care să plec în armată, însă nu a fost așa. Banii făcuți s-au dus repede. La 17 ani jumătate, m-am angajat în mină pe semnătură și am intrat în subteran, iar după ce am terminat armata, când începuseră deja să se restrângă locurile de muncă, m-am întors în Petrila și nu am mai plecat niciodată. Sunt aici, în Valea Jiului, de 33 de ani. Este o vorbă, a artistului Ion Barbu, împreună cu care am făcut tot ce se vede aici, alături de ceilalți voluntari, scrisă și pe unul dintre pereții clădirilor de la Planeta Petrila: “Cine bea apă din Valea Jiului, se va întoarce”. Eu spun cam același lucru, dar cu alte cuvinte: Dacă prinzi drag de o meserie, o faci până la capăt.
Vă mai amintiți care a fost prima impresie când ați intrat în subteran?
Îmi amintesc pas cu pas. Când m-am angajat la mină eram destul de matur, pentru că viața mea așa a fost, să mă maturizeze, dar îmi imaginam, în visul meu de copil de 17 ani jumătate, după timpul petrecut la instruire, că mina este doar o gaură în pământ de unde trebuie să scoți cărbune cu lopata. Mulți dintre cei care veneau în anii ăia să se angajeze la mină nu rezistau. Se spunea că minerii au salarii bune, condiții, era un cămin de nefamiliști unde te cazau, primeai niște bonuri de masă și veneau mulți. Însă puțini dintre cei care ajungeau la instruire apucau să vadă și subteranul. Îi speria Mina Școală, de la suprafață, unde am fost împreună. Dacă aveau curaj să coboare în mina adevărată, stăteau o săptămână, două, își luau bonurile și plecau. Mulți oameni veneau și plecau, așa era.
Teamă ne era la toți. Am spus-o de mai multe ori, ca să rămâi, trebuia să ai și un pic de nebunie. În subteran niciodată nu este ușor. Când am coborât prima dată în mină, am văzut care este atmosfera. Nu era o gaură în pământ cum gândeam, erau niște galerii înalte și niște locuri de muncă în care puteai să ai niște condiții cât de cât, să stai în picioare. Bineînțeles, din cauza presiunii în fața muntelui, în unele locuri fierul se contorsiona și galeriile erau la nivelul vagonetului, deci transportul de material spre locul de muncă se făcea târâș, cu cârca. Lucrai la temperaturi ridicate, în chiloți, fără salopetă. Toată lumea lucra în chiloți. Cască, cizme și lampă, ăsta era echipamentul. Eu cred că în orice meserie sunt riscuri, pe care trebuie să ți le asumi. Unele mai mari, unele mai mici. Când mergi cu 160 sau 180 de km la oră pe autostradă este un risc. Când cobori la 1000 de metri în pământ este un risc, nu doar să cobori la adâncime, dar trebuie să te protejezi și să-i protejezi și pe cei de lângă tine, să poată să iasă înapoi, la familie. Nu mergeam niciodată haotic în subteran. Se lucra în echipe de câte doi, câte patru, câte opt, câte șaisprezece și tot timpul era și un șef de echipă. Dacă era bună coordonarea, era bine. Dacă nu, se puteau întâmpla chestii neplăcute și accidente în fiecare schimb.
Cred că dacă vrei să vezi lucurile bune, mergi înainte, dacă vrei să vezi lucrurile proaste, stai la locul tău sau te întorci de unde ai plecat. Eu am trecut peste greutăți și am mers mai departe. Am vrut să fac ceva. Am prins drag de meserie și am zis că ce nu mă ucide, mă întărește. Am rezistat la bătaia multă, cum s-ar spune, și încă rezist, doar că azi e altfel de bătaie.
Cum arăta o zi din viața dumneavoastră ca miner?
Vă pot spune pe etape, mai întâi până în 1997 și apoi până în 2015. Până în 1997, viața în mină a fost cruntă, extrem de grea. Am început ca muncitor necalificat și făceam de toate. Apoi am făcut un curs de vagonetar, acolo la Mina Școală, adică încărcam în vagoneți, dar mai făceam și alte lucruri, căram materiale și altele. Apoi am făcut curs de ajutor de miner, ceea ce implica o responsabilitate mai mare, după care, în 1997, am ajuns miner. Ca miner, răspunderea era și mai mare pentru că trebuia să coordonezi o echipă. În scurt timp, prin muncă multă, am ajuns șef de echipă sau șef de schimb, cum se spunea în subteran, și trebuia să coordonez o echipă de 15-20 de oameni, poate chiar și mai mult, după care șef de brigadă. Ca șef de brigadă coordonam 4 schimburi a câte 20-25 de oameni. Trebuia să le organizez programul pe toate cele 4 schimburi, pentru ca ei să meargă acasă cu un salariu decent. Ce însemna decent? Norma fiecărui om era de 7,5 – 8 tone care trebuiau exploatate pe zi. Dacă șeful de brigadă nu era bun, atunci nu ajungeau banii acasă. La sfârșit de lună plecai cu jumătate sau poate mai puțin de jumătate de salariu.
Programul era în funcție de schimbul în care lucrai. Trezirea începea dimineață la ora 3:30 la schimbul 1. La ora 4 ajungeai la cantină, care oferea o masă caldă minerilor înainte de a intra în subteran. La ora 5 trebuia să fii deja îmbrăcat în salopetă, la pontaj și apoi să cobori în mină. Dura o oră să ajungi la locul de muncă prin subteran, drum care se făcea pe jos, și acolo se norma, de când luai lopata în mână, 6 ore. Schimbul doi, tot așa, se pleca de acasă la 9:00 – 9:15, ca să ajungi la 12:00 în subteran. Același traseu, cantină, pontaj, iar apoi drumul să ajungi la locul de muncă. Și tot așa. Schimburile erau din șase în șase ore și se intra în subteran prin două colivii în tandem. Una cobora, una urca. Aveau câte patru etaje, iar pe fiecare etaj încăpeau, simultan, câte 25 de mineri.
Munca era la foc automat. Nu aveai pauză de masă în subteran, fiecare mânca ce își aducea, așa, pe fugă. Dar trebuia să împarți cu șobolanii. Dacă nu le dădeai o bucată, se urcau pe armătură și îți dădeau ei destule firmituri de cărbune și de praf ca să fii nevoit să arunci mâncarea pe jos, pentru ca, în final, să o mănânce ei. După șase ore, urma drumul înapoi prin subteran, dușurile, deci nu erau niciodată 6 ore de muncă. O viață destul de grea. Pentru mine a devenit la un moment dat o obișnuință, dar ce vreau să spun este că nu ne trezeam ca alți oameni la 7, la 8 sau la 9 dimineața. Nimeni nu putea să vină la muncă dacă avea ceva tras la bord, pentru că te excludea colectivul. Făceai parte dintr-o echipă de 15-20 de oameni și, dacă te simțeau unul-doi colegi, îți spuneau: “Du-te acasă! Vii în schimbul următor sau îți pui o zi de concediu. Sau du-te înapoi la cârciumă pentru că pui viața celorlalți și pe a ta în pericol.”
Timp de 17 ani am avut funcție de conducere, șef de brigadă, și trebuia să fac doar schimbul întâi, să mă trezesc dimineață la 3:30. Dar la intervenții sau la probleme deosebite, reveneam de acasă și interveneam în subteran indiferent de ora la care eram sunat. Nu conta schimbul, nu conta ora. După ce am făcut Școala de Salvatori în 2000, trebuia să fiu pregătit oră de oră să pot să intervin dacă apăreau probleme. Când ești șef de echipă în subteran, trebuie să-ți asumi răspunderea că în urma ta sunt acasă soțiile și copiii celor 20 de oameni pe care îi coordonezi. Trebuie să iei deciziile cele mai bune. Când ai plecat din casă, chiar dacă ai necazuri, închizi ușa. Necazurile de acasă rămân acasă. Nu am avut, timp de 17 ani în care am fost șef de echipă, niciun accident mortal la 1000 de metri în subteran. Azi merg cu capul sus și mă întâlnesc cu familii, cu nevestele celor care poate între timp au ieșit la pensie. Merg cu capul sus și știu că nu din cauza mea s-au întâmplat accidente în subteran. Pe cine am putut să salvez am salvat, iar pe cei pe care nu am putut, nu i-am salvat din cauza factorilor de decizie mai mari decât mine.
Ați spus într-un interviu că poate e greu să ne imaginăm că cineva poate iubi meseria de miner, dar că dumneavoastră o făceați. Ce anume ați iubit la mină?
Nu sunt singurul, dar poate sunt dintre puținii care au curajul să vorbească. Întotdeauna am spus lucrurilor pe nume. Nu sunt singurul care a iubit meseria asta. Atât timp cât lucrezi cu oamenii, cât te formezi într-o echipă, nu poți să spui că nu-ți iubești echipa, pentru că depinzi de ea. Cu echipa mergi înainte, de unul singur, poți să stai pe loc. Întotdeauna colectivul te salvează. Nu ai cum să nu fii prieten sau să nu te ajuți în subteran. Trebuie să ai lângă tine omul care se implică, omul care îți poate acorda primul ajutor și omul care este aproape de tine. Dacă nu ai parte de oameni de acest gen, nu poți să formezi un colectiv.
Eu am avut colectiv de 100 de oameni doar în brigadă, nu mai zic de colectivul de salvatori. Am învățat de la cei mai vechi ce înseamnă să fii un bun formator și am dus asta mai departe. Coordonam patru schimburi și încercam să fac ca ei să fie un colectiv. Să nu se zgârie între ei, să nu se mănânce între ei, să se ajute. Nu poți să fii prieten dacă nu te ajuți. În subteran știai că intri, dar nu știai dacă mai ieși. Formam echipe de trei oameni care nu aveau voie să se fenteze între ei. Au fost momente în care din cei trei, unul era prins în zăcământ, într-o surpare, iar cei doi, până ajungeau salvatorii, împreună cu toți ceilalți de la locul de muncă, trebuiau să intervină și să-l scoată, să ajute la salvarea celui care era suprins. Au fost evenimente în care au fost surprinși oameni până la gât în cărbune sau în piatră și au reșit să se salveze singuri. Asta înseamnă formarea unui colectiv. Cel care primește un astfel de ajutor nu îi uită pe cei care l-au ajutat niciodată. Să formezi un colectiv nu este ceva ușor de făcut, dar este eficient. Așa am reușit să îi țin pe toți în viață. Toți sunt la pensie acum, ne vedem prin oraș, ne auzim în fiecare săptămână, uneori ne întâlnim aici la mină. Unii vin rar, se întorc cu greu aici. Eu vin în fiecare zi și îmi aduc aminte de toate, dar sunt și foști colegi care nu pot trece peste. Ce a fost mina, accidentele, ce am lăsat cu toții aici și ce este acum. Alții vin când am nevoie să mă ajute, suntem încă o echipă.
Cred că oamenii trebuie să meargă într-o echipă întotdeauna. Când mergi într-o echipă nu ai cum să nu-ți iubești locul de muncă în așa fel încât să spui că e a doua casă. Mina este ca o casă la care construiești o viață întreagă. Ce lași astăzi în subteran, găsești mâine.
Care au fost cele mai grele momente în subteran?
Mă băgați în amintiri și mă răscoliți. Ca nivel de risc, întotdeauna în subteran era riscul de accident colectiv. Despre accidentele minore nu se vorbea. Pentru că am fost întotdeauna acolo în frontul de lucru, am avut parte cam de toate: mâini rupte, picioare rupte, zgârieturi. Dar baza se punea pe accidentele colective. Acelea erau monitorizate, declarate la nivel de Insemex și minister. Din cauza faptului că norma de cărbune era destul de mare, cum am spus, 7,5-8 tone pe zi pe om, exploatarea cărbunelui nu se făcea întotdeauna corect și asta împreună cu degajările de metan din tot stratul de cărbune din Valea Jiului duceau la focuri și la explozii. Cum vă spuneam mai devreme, la un moment dat am făcut un curs de salvatori și 15 ani de zile am fost salvator și șef de echipă de salvatori la Mina Petrila. Am participat la multe activități de salvare a locurilor de muncă, dar am avut și momente grele în care a trebuit să acord primul ajutor chiar ortacilor mei salvatori. Le pot da și numele celor pe care i-am resuscitat și am reușit să-i readuc la viață. Asta este cea mai mare fericire, când poți să readuci pe cineva la viață. Cel mai mare necaz este când scoți pe targă un cadavru. Am avut parte, în toată activitatea mea de salvator, și de una și de alta. Și oameni pe care i-am salvat de la moarte, gazați, care între timp au devenit părinți, și cei care nu s-au mai putut salva, pe care i-am scos la suprafață, dar nu mai sunt.
În 15 noiembrie 2008 a avut loc o explozie la Mina Petrila în care au murit 13 oameni: 9 salvatori și 4 mineri. Echipa de salvatori care a intrat după prima explozie a fost surpinsă de o a doua. 25 de oameni au fost răniți în total. Eu am scăpat de explozie, pentru că, înainte cu o zi am fost surprins de o altă explozie, mai mică. Am fost ars pe jumătate din suprafața corpului și a doua zi nu am mai putut să fiu șef de echipă pentru cei care au murit. Colegi cu care eu am lucrat în schimb cu o zi înainte. A fost un semn. Pentru că am rămas în viață, în 2018 am inițiat Muzeul Salvatorului Minier, în fosta Stație de Salvare a Minei Petrila, în memoria celor care au murit în 2008. Le-am scris numele pe căști și le-am expus. Am strâns în muzeu echipamente, o parte dintre aparatele celor care și-au pierdut viața atunci, bucăți din galeriile prinse în explozie, o stație de încărcare a lămpilor, fotografii din timpul documentarului, diapozitive care se foloseau în timpul instruirilor și multe altele. Am rămas în viață și am spus că trebuie să mă implic. Muzeul este o parte din istoria mineritului și un mod de a arăta vizitatorilor în ce condiții lucrau minerii. Azi vorbim la timpul trecut despre minerit și am vrut ca această istorie să nu se îngroape. Tot ce fac aici este din suflet.
Purtați o geacă pe care scrie: “Salvator cultural”. Mi-ați povestit ce face un salvator minier, spuneți-mi și ce face un salvator cultural.
Ca salvator cultural fac voluntariat de 5 ani de zile, în curtea fostei Mine Petrila. Aici se pot vizita azi doar Mina Școală și Muzeul Salvatorului Minier, despre care v-am povestit, iar eu sunt cel care face tururile ghidate. Mina Școală, acolo unde am fost împreună, este reproducerea minei așa cum trebuia să arate ea în subteran. A fost înființată prin ‘95, noi doar am ținut-o în viață. În timp, ne dorim să extindem traseul și să se poată vizita și alte clădiri care au aparținut fostei mine.
Exploatarea Culturală Petrila este tot ce am construit noi aici, împreună cu artistul petrilean Ion Barbu și ceilalți voluntari: concerte, piese de teatru, expoziții, vizite și tururi ghidate. Un spațiu unde de acum încolo oamenii pot veni să descopere identitatea orașului Petrila. Locul ăsta pentru mine este nu a doua casă, cum spun uneori, este prima casă, pentru că de aici am pornit. De aici am început să am o pâine, de aici am început să am o haină, de aici am început să am un apartament, de aici am început să le am pe toate. Locul acesta pe mine m-a salvat, când am ajuns în Valea Jiului și acum m-am întors ca să salvez ce a mai rămas din fosta Mină Petrila, împreună cu Asociația Planeta Petrila, pe care am înființat-o cu mai mulți voluntari după lansarea documentarului.
Mi-ați povestit cum arăta o zi din viața dvs. de miner. Cum arată o zi din viața unui fost miner?
Dacă mă refer la mine, viața este plină în fiecare zi. Sunt aici la muzeu în fiecare zi, telefonul mi-e disponibil pentru toată lumea care vrea să vină, nu duc lipsă de activități. Tot timpul se întâmplă câte ceva. Acum, de exemplu, am venit de la imprimerie. Nu am timp să mă plimb pe stradă sau să stau, ca pensionarii, pe bancă. Aici, la Exploatarea Culturală Petrila încerc să vin ziua cât mai târziu, adică după ora 11:00, să pot să plec seara la 19:00. Dacă vin dimineață, tot la 19:00 plec, pentru că, dacă este ușa deschisă la muzeu, toată lumea vine, de pe stradă, dintre petrileni, copiii lor, tot felul de oameni. Când am treabă, îmi programez ziua, mă duc mai întâi să-mi rezolv treburile și dupaia vin aici. Și chiar dacă vin dimineață la 10:00, mi-am făcut și eu o viață de pensionar și mă trezesc la ora 8:00, nu mă mai trezesc la ora 3:00 dimineață ca pe vremuri. Nu-mi iau zile de odihnă, odihna este pe timp de noapte.
Ce vă bucură cel mai mult în prezent?
În momentul de față îmi aduce bucurie că am ieșit la pensie. Și, cea mai mare bucurie, în afară de faptul că am ieșit la pensie, este că nu am avut, cât am fost în funcție de conducere, ca șef de brigadă, niciun mort și niciun accident în urma căruia cineva din echipa mea să fi rămas schilodit. Am fost un om și încă sunt, că nu pot să spun că m-am schimbat, care a mers prima dată pe siguranța oamenilor și dup-aia pe producția de cărbune. Deși am avut întotdeauna piedici, am mers înainte, m-am luptat cu cei care voiau producție mare și am reușit. Este unul dintre lucrurile cu care mă mândresc și azi, chiar dacă unora nu le-a plăcut.
Aici la Exploatarea Culturală Petrila mă bucură că vin oameni care apreciază munca făcută voluntar. “Uite ce frumos este, uite cum au grijă de flori, uite ce frumos arată locul ăsta, mina este încă în picioare.” Mă bucură bucuria lor în fiecare zi. Mă mai bucură și faptul că zilele acestea merg să mai înființez un ONG în Bacău, cu Prietenii Școlii Vechi Găiceana. Acolo este o școală veche, din 1908, care arată la fel cu clădirile de aici, de la Mina Petrila. Niște ruine. Acolo am făcut școala, clasele 1-4, și aș vrea să dau și acolo un pic de viață pentru că este locul care mi-a dat educație, de unde am pornit.
Am momente de bucurie din multe alte unghiuri, și de la realizările făcute în viață, și de la realizările făcute în comunitate. Una dintre realizări, vă spun sincer, este că m-am retras din politic. Am trecut de partea ONG-urilor și mă bucur de generația tânără care s-a lipit de mine. Ne-am consolidat și văd că lucrurile merg bine. Cu cât mai multe ONG-uri, cu atât mai multă presiune pe politic. Cu cât mai multe ONG-uri, cu atât mai multă putere să schimbi lucrurile în bine.
Care este cea mai mare dorință a dumneavoastră în prezent?
Am două. Vreau să se realizeze proiectele la Planeta Petrila. Sunt aici de 33 de ani. Timpul și-a pus amprenta asupra clădirilor rămase. În unele, plouă. Nu se poate face traseu turistic prin ele așa cum ne dorim. Clădirile trebuie puse în siguranță. Aș lăsa vizitarea locului cu intrare liberă, pentru că, așa cum spuneam, este identitatea orașului. Și vreau să realizez și celălalt proiect de la Bacău, cu școala veche, să se facă două săli de clasă care să fie vizitabile, iar curtea școlii să fie liberă. Cam astea sunt dorințele mele deocamdată.
Dacă nu v-ați fi făcut miner, ce altceva v-ar fi plăcut să faceți ca meserie?
Eram prea tânăr la 17 ani jumate și am luat munca foarte serios în piept. Nu eram ca acum, duceam la greu și am fost exploatat la greu. Mi-am dorit întotdeauna mai mult, mai mult, mai mult. Să fac lucrurile într-un mod perfecționist. Nu am regrete. Dacă ar fi să o iau azi de la capăt, tot miner m-aș face.
Domnule Cenușă, sunteți un luptător. Care este secretul care vă dă forță să mergeți mai departe?
Nu e un secret. E doar ambiția. Când te trezești în fiecare dimineață cu suflu de viață, trebuie să faci ceva, dacă nu, atunci de ce mai trăiești? Doar să stai în pat? Nu văd rostul. Eu întotdeauna fac lucrurile cu pasiune. O viață trebuie trăită la intensitate maximă. Mergem înainte.
***
Interviul face parte din proiectul „Comunități vibrante în Valea Jiului”, derulat de Asociația Valea Jiului Society, în parteneriat cu Asociația urbanlab.vj și Asociația Copii pentru Viitor și este finanțat prin programul În stare de bine, susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.
Ioana Ilie este jurnalistă și lucrează de peste zece ani în sectorul neguvernamental, iar în prezent face parte din echipa Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile. Se implică în proiecte care explorează rolul social emancipator al artei și scrie despre provocările sociale actuale.