Normalul într-un ONG este foarte greu de înțeles, chiar și de către cei care activează în acest domeniu
#ONGprezent! vorbește despre provocările cu care ONG-urile din România se confruntă în această perioadă. Despre soluțiile și inițiativele pe care le-au pornit pentru a trece cu bine de ea, atât pentru angajații și voluntarii lor, cât mai ales pentru benefiarii pentru care lucrează.
Facem o serie de interviuri cu organizații mari și mici, din toate domeniile de activitate, de la oraș sau din mediul rural, de peste tot din țară. Vrem să ne ținem la curent și să ne inspirăm unii pe alții, să ne sprijinim și să ne unim forțele, dacă e nevoie. Să fim prezenți, atenți, să avem grijă și să contribuim cu cât putem la eforturile pe care le fac autoritățile publice, mediul privat, mediul academic și mass media în aceste zile.
Alexandra Mihalache
Coordonator activități Fundația Tineri pentru Tineri
Cum este tranziția către „noul normal” generat de pandemia COVID-19? Ce schimbări au intervenit în organizație sau în relațiile ei cu alte organizații sau parteneri?
Consider că „normalul” într-un ONG este foarte greu de înțeles, chiar și de către cei care activează în acest domeniu. Noi, cei de la Tineri pentru Tineri, nu ne-am mai întâlnit de mult timp cu propria noastră definiție de normal, asta și pentru că un ONG cu o vechime de aproximativ 30 de ani ajunge la momentul în care trebuie să-și reinventeze absolut toate procesele pe care le desfășura în trecut, pentru a continua să adreseze nevoile beneficiarilor în mod specific și adaptat.
Să fii într-o perioadă de tranziție organizațională și să vină peste tine o altă perioadă care te forțează la o altfel de transformare, pentru noi a fost extrem de dificil de gestionat. Nu doar din perspectiva organizațională, care a fost nevoită să abandoneze activitatea din școli, ci și din perspectiva interacțiunii la nivel individual, în care am resimțit fricile și frustrările colaboratorilor și beneficiarilor noștri, dar și nevoia să oferim timpul suficient pentru adaptare.
Ne este însă clar că e important să strângem rândurile, nu doar din perspectiva noii provocări de sănătate publică generată de Covid-19, ci și la nivelul de educație pentru sănătate din populație. S-a văzut că este unul destul de scăzut și că afectează pentru cei mai mulți reîntoarcerea în siguranță în activitățile obișnuite.
Mergând mai în profunzimea domeniului nostru de activitate, inițiativa legislativă legată de educația sexuală/sanitară a mai demonstrat și înțelegerea deficitară de către cei mai mulți dintre decidenți și de către o parte din publicul larg a modului în care se face educația pentru sănătate și prevenirea în sănătate publică. A fost un moment care de altfel ne-a arătat că avem aliați și că putem (re)începe să gândim în termeni de cooperare și poate chiar parteneriat.
Care sunt provocările cele mai mari pe care le aveți acum și cum le abordați?
Pot spune că astăzi ne pregătim să ne cățărăm pe panta de efort cu mai multă încredere decât acum 3 luni, însă este și mai dificil să pleci la un drum extrem de imprevizibil.
La fiecare acțiune pe care o gândim, efortul este dublat sau poate chiar triplat pentru a identifica scenarii alternative. Poți fi un temerar care demarează lucruri noi și care nu sunt neapărat sigure sau cu impactul așteptat, poți fi altruistul care se va plia pe toate nevoile celorlalți cu riscul să te pierzi pe tine sau poți fi înțeleptul care va cerceta și va căuta cele mai potrivite soluții, dar pe care le va aplica poate prea târziu.
În plus, au apărut noi provocări la care nu ne așteptam, în zona de cadru legal, generate de modul în care unii decidenți se raportează la subiectul educației în sănătatea reproducerii și sexualității, dar și la drepturile omului, care par că sunt tot mai supuse negocierii. Aceste evenimente ne-au făcut să ne regândim la rolul pe care îl avem în educație, dar ne-a făcut să conștientizăm că activitatea de advocacy nu trebuie să fie diminuată doar pentru faptul că am considerat că suntem printre societățile europene dezvoltate.
Încercăm pe cât ne permite efortul uman să combinăm cele trei scenarii și să acționăm așa cum este mai bine pentru organizație și în folosul beneficiarilor noștri.
Ce activități sau inițiative pregătiți pentru perioada următoare?
Înainte de starea de urgență ne canalizam resursele și energia spre derularea programului de educație pentru sănătate și sănătatea sexuală în școli, pregăteam proiect pentru următorul an școlar și ne gândeam la procese de consultare și evaluare a colaboratorilor cu privire la nevoile actuale. Toate bazate pe interacțiunea umană față în față, iar acest context ne-a forțat ca toate aceste procese să fie gândite altfel.
Proba de foc o începem în septembrie, când e necesar să adaptăm un proiect cu intervenție în școală, gândit înainte de pandemie, în care tinerii vor desfășura forme de implicare la nivelul comunității. Din acest proiect ne vom lua pulsul pentru următoarele proiecte pe care intenționăm să le desfășurăm în școală și acolo unde va fi nevoie să adaptăm la posibilitățile existente. Cred că va fi posibil, dar va depinde foarte mult de motivația fiecărei persoane implicate.
Mai sunt intervenții gândite care stau în stand-by sau despre care nu știm dacă vor fi aprobate și care implică școala. Iar școala a avut mult de suferit pe perioada stării de urgență, procesul de învățare este încă unul destul de incert pentru următorul an școlar. Cred că orice era – trebuie adaptat, iar orice va fi – gândit în contextul acestei epidemii de care nu vom scăpa prea curând, toate acestea gândite cu mai multă disciplină și mai conștienți de păstrarea unor reguli simple de prevenire.
Cum consideri că ne putem sprijini reciproc, în următoarea perioadă, noi între noi, ca ONG-uri, sau noi cu alți actori din comunitate – mediul privat, sectorul public etc.?
Chiar dacă cred în echilibru, în ultimul timp încep să văd că este aproape imposibil să ai grijă de nevoile personale și în același timp de nevoile celorlalți, mă refer la nivelul colaborărilor din sectorul ONG, pentru că este un specific al organizațiilor să fie atente la celălalt. Punctul în care acestea două se întâlnesc este momentul de ajutor reciproc și e bine când se întâmplă, dar a devenit foarte rar momentul în care ne alegem parteneri pentru a ne ajuta reciproc, iar atunci când nu se întâmplă cred că pierdem foarte multe cu toții. Nu consider că solidaritatea se limitează doar la acțiuni specifice și directe față de beneficiari, ține și de cum îl ajut pe celălalt să-și întărească acțiunile, care până la urmă tot la beneficiar ajung. Cred că acțiunile de tipul „fac eu”, „ajung eu primul” sunt bune pentru moment și răspund nevoilor urgente, dar ce facem cu durabilitatea acțiunilor și cum construim comunități care pot susține mai mult timp intervențiile propuse? Cred că pentru a obține un impact mai îndelungat avem nevoie de o comunicare onestă și proiectată pe mai mulți pași, până la urmă așa definesc responsabilitatea socială.
Ce mesaj ai avea de transmis publicului În stare de bine?
Răbdarea este o virtute prea puțin apreciată în ultimul timp și mi-aș dori să văd mai multe contexte de aplicare; deși ultima perioadă mi-a demonstrat că au fost necesare acțiuni urgente cerute de beneficiari, finanțatori sau oricine altcineva, nu consider că mereu au fost cele mai potrivite acțiuni. Și atunci mă gândesc că dacă nu poți aplica răbdarea, fă efortul să fii înțelegător cu nevoile celuilalt!