De ce este important să generăm experiențe pozitive pentru copiii din mediile vulnerabile
Am stat de vorbă cu Cristina Bala, directoarea executivă a Asociației Stea, despre comunitatea defavorizată din Sătmărel, în care lucrează, deja de ani buni, și despre lucrurile pe care le-a învățat din intervențiile de dezvoltare comunitară în care s-a implicat până în prezent.
De Ioana Ilie
Cristina lucrează în beneficiul comunităților vulnerabile din Satu Mare încă din 1999, când i-a cunoscut, pentru prima dată, pe câțiva dintre membrii asociației Stea France, veniți în oraș să susțină, pe timpul verii, proiecte de animație cu copiii din centrele de plasament din județ. După ce a coordonat, timp de câțiva ani, împreună cu voluntarii francezi, mici proiecte și tabere creative dedicate acestor grupuri de copii, odată cu începuturile procesului de dezinstituționalizare declanșat în anii 2000, modelul lor de intervenție comunitară a necesitat o repoziționare.
Numărul căsuțelor de tip familial construite de autorități pentru a înlocui orfelinatele de tip vechi a fost insuficient, astfel că mulți dintre foștii beneficiari ai activităților de animație, cu care Cristina își amintește că apucase să lege și prietenii, au ajuns direct în stradă. Rămași fără adăpost de la o zi la alta, nevoile concrete ale acestor copii s-au schimbat semnificativ. Din acest motiv, grupul de voluntari din care Cristina continua să facă parte a decis, în 2004, să înființeze o asociație, prin intermediul căreia să dezvolte un program de sprijin pentru toți copiii străzii din Satu Mare.
Așa a luat ființă Asociația Stea, iar un an mai târziu, după ce a preluat conducerea asociației, Cristina a început să dezvolte, împreună cu echipa nou formată, primele programe sociale dedicate atât persoanelor fără adăpost, cât și celorlalte comunități vulnerabile din oraș și din împrejurimi. Cu timpul, eforturile asociației au început să fie concentrate în jurul unei intervenții integrate, gândite pe termen lung, în cea mai mare comunitate defavorizată de la periferia orașului, aflată în cartierul Sătmărel.
Care este prima ta amintire din comunitatea vulnerabilă Sătmărel?
În primii zece ani, acțiunile și proiectele Stea au venit în sprijinul copiilor și familiilor fără adăpost din Satu Mare, prin favorizarea accesului la servicii sociale de bază. Am fost printre primii asistenți sociali prezenți pe teren, cu o echipă mobilă care făcea activități constante în stradă, în fiecare zi. Prin intermediul oamenilor pe care îi întâlneam, cei mai mulți dintre ei mame cu bebeluși, care fie cerșeau, fie căutau mâncare pe la pubele, am identificat, în timp, 13 comunități marginalizate în oraș și în jurul orașului, în care am început, treptat, să intervenim.
Așa am ajuns pentru prima dată în Sătmărel, un fost sat, devenit cel mai îndepărtat cartier al orașului la începutul anilor ‘80. La marginea lui, este localizată și cea mai mare comunitate defavorizată din Satu Mare, unde trăiesc, în prezent, peste 450 de adulți și copii, majoritatea de etnie romă.
Prima mea amintire din comunitate este legată de momentul în care am descoperit, împreună cu colegii mei, sărăcia în care trăiau, în 2014, oamenii de aici. Eram obișnuiți să lucrăm cu copii și familii vulnerabile de pe malul Someșului, în centrale abandonate sau în cartiere sărace de blocuri, cu tot felul de probleme și provocări, dar aici am găsit cu totul altceva. 70-80 de case improvizate, din voioagă, cartoane și resturi de lemn, în care locuiau foarte multe persoane, majoritatea fără altă sursă de venit în afară de munca la groapa de gunoi. Comunitatea arăta sinistru, acesta este cuvântul.
Am revenit în lunile ce au urmat cu sprijin punctual pentru problemele care ne erau semnalate și, pe lângă faptul că am fost impresionați cu toții de condițiile în care trăiau oamenii de aici, îmi amintesc un lucru care ne-a atras atenția în Sătmărel. Este vorba despre stabilitatea pe care am găsit-o în miezul acestei comunități, ca o premisă pozitivă pentru a putea interveni aici pe termen lung. Fiind foarte departe de oraș, comunitatea se află într-o zonă în care autoritățile nu au intervenit niciodată să alunge oamenii, cum se întâmplă, de exemplu, în zonele mai centrale, cu toate că situația juridică a locuințelor este, și la ora actuală, una destul de incertă. Am aflat, în timp, că o parte dintre familii trăiesc aici de mai multe generații și că sunt descendente ale foștilor sclavi ai nobililor maghiari din zonă. “Nu deranjează” foarte multă lume, în afară de membrii majoritari din cartier care nu sunt bucuroși să aibă vecini romi sau, fiind la periferie, deranjează mai puțin decât alții.
Stabilitatea lor nu este dată, însă, doar de locația periferică. Spre deosebire de oamenii străzii cu care am lucrat de-a lungul timpului, care trăiesc de pe o zi pe alta și cu care rezultatul unei munci îndelungate este ca ei să ajungă să-și facă niște planuri de viitor, oamenii pe care i-am găsit aici aveau, parțial, copiii înscriși la școală și chiar și niște mici planuri de viitor, chiar dacă în contextul unor perspective de viață foarte limitate.
Care sunt provocările principale cu care se confruntă comunitatea și cum le întâmpină intervenția construită de-a lungul anilor de asociația Stea?
Una dintre primele și principalele nevoi pe care le-am identificat în Sătmărel a fost accesul la servicii medicale și medicamente, pentru că mulți dintre adulți nu aveau la momentul respectiv, – și unii dintre ei continuă să nu aibă -, asigurare de sănătate. Derulăm, constant, încă de la început, servicii legate de urgențele medicale, care sunt deschise pentru întreaga comunitate și care ne-au permis nu doar accesul în zonă, ci și stabilirea unei relații de încredere cu membrii acesteia. Așa am deschis, practic, poarta spre a dialoga și spre a înțelege care sunt celelalte nevoi concrete ale oamenilor de aici, pe baza cărora am construit în timp o intervenție axată pe trei mari domenii: îmbunătățirea calității educației pentru copiii din comunitate, sprijin, în paralel, pentru părinții acestora și dezvoltarea abilităților de muncă ale persoanelor care trăiesc în Sătmărel.
Imagine din grădina Asociației Stea
Unul dintre serviciile noastre cu cele mai bune rezultate de incluziune în muncă este programul de terapie prin horticultură pe care l-am dezvoltat de-a lungul anilor pentru adulți și tineri din medii vulnerabile. Am obținut, în timp, niște transformări profunde ale vieților oamenilor străzii prin acest program. Mulți dintre ei, prin munca la grădină, au ajuns azi la casele lor, cu joburi cu normă întreagă, care le permit să se descurce singuri, ceea ce pentru noi este extraordinar. Bazându-ne pe experiența de succes a acestui program, când am început să lucrăm în comunitatea din Sătmărel le-am propus și tinerilor, și adulților de aici să vină la grădină. Pentru noi, grădina este un instrument de muncă aprofundată pe mai multe planuri, pentru că, atunci când vorbim despre persoane din medii vulnerabile, serviciile de consiliere clasică nu funcționează.
Chiar dacă ne primesc în casele lor și avem o relație foarte bună cu ei, să le propui unor oameni atât de vulnerabili să se prezinte constant pe o perioadă lungă la activități de consiliere este ceva de neimaginat și foarte departe de ceea ce poate fi relevant pentru ei. În schimb, grădinăritul le oferă un pretext. Vin la Stea la grădină constant, minim de două ori pe săptămână, minim 6 luni, cu prelungirea contractelor atunci când este nevoie, și fac ceva concret, sezonier, cu rezultate palpabile. În timpul activităților practice, colegii mei lucrează pe alte două obiective: dezvoltarea abilităților de parenting, în special pentru mamele care vin la grădină, dar am avut și câțiva tați, și pregătirea pentru integrarea în muncă, dedicată tinerilor din comunitate.
Sunt femei care nu au lucrat niciodată în viața lor și cărora, în momentul în care le-am cunoscut, li se părea ceva imposibil să lucreze vreodată. În ultimii doi ani, 6 dintre aceste femei au plecat la muncă sezonier în străinătate, cot la cot cu partenerii lor, s-au întors acasă cu economii și le-au investit în a-și îmbunătăți condițiile de trai. Am poze cu comunitatea din 2014, poze de acum și este o diferență de la cer la pământ. E drept, nu în întreaga comunitate, dar pe strada principală există case astăzi care au inclusiv toaletă în interior și centrală termică, în timp ce în 2014 majoritatea locuințelor erau încălzite prin improvizații. În plus, ceea ce s-a întâmplat este că femeile care au lucrat pentru prima dată, au reușit să-și câștige o poziție diferită în sânul familiei, în sensul că puterea lor de decizie a crescut. Și un alt lucru foarte bun pe care l-am observat este că ele devin acele modele diferite pentru fiicele lor, ocazie cu care apare un alt sâmbure de dezvoltare important pentru comunitate.
Spun asta pentru că, din experiența pe care o am cu oamenii din medii vulnerabile, sărăcia și lipsa de modele de reușită pe calea educației sau a integrării profesionale conduc către repetarea aceluiași model de sărăcie de la o generație la alta. Când am ajuns în comunitate, oamenii de aici nu înțelegeau importanța educației și modul în care, prin educație, ar putea să-și construiască un alt viitor, ceea ce le limita, considerabil, perspectivele, atât lor, cât și celor mici. La o primă analiză a nevoilor comunității din Sătmărel, am realizat că peste 70% dintre adulți erau analfabeți, iar 30% dintre copii nu frecventau școala.
O prăpastie foarte mare pe care am descoperit-o în comunitate și pe care încă o avem și luptăm ca să o depășim încet, încet este legată de școlarizare și de pragul de 8 clase pe care cei mai mulți dintre copiii de aici nu-l trec. În ultimii 10 ani, un singur băiat din comunitatea de romi din Sătmărel a ajuns să termine o școală profesională. Sunt mai mulți factori care generează abandonul școlar. Mentalitatea și lipsa de încredere legată de felul în care i-ar putea ajuta educația, rușinea de a continua, pentru că mulți copii, deși au ajuns până în clasa a șaptea sau a opta, nu știu să citească, sau infrastructura. Școala este la 20 de minute de mers pe jos de comunitate, starea drumurilor este destul de proastă, când este noroi sau când este frig, părinții își țin copiii acasă, iar toate astea fac ca ei să nu aibă o prezență constantă la școală și, deci, să aibă rezultate foarte slabe. Dar asta nu înseamnă că nu au potențial. În cazul fetelor, se adaugă și celelalte motive, fie fenomenul căsătoriilor precoce, fie cel al sarcinilor timpurii. Din dorința de le proteja, pentru că nu există liceu în cartier, iar cel mai apropiat este la 15 km, familiile insistă ca ele să nu meargă mai departe cu școala.
Și tot legat de educație, mai este o problemă complexă pe care am identificat-o în timp prin munca noastră în comunitate. Școala generală din Sătmărel este o anexă a unei școli din Satu Mare, la care au rămas, în prezent, doar copiii vulnerabili. Niciun părinte din cartier care are resurse nu-și lasă copilul la școala de aici. În 2020, din cei 103 copii înscriși la școală, 72 erau romi. La școala din Sătmărel rămân doar copiii care nu au altă soluție. În perioada 2018-2019, am început să le oferim copiilor înscriși aici sprijin pe alfabetizare, după orele de curs, prin metode nonformale. Așa am ajuns să colaborăm cu cadrele didactice din școală și am descoperit că există această părere generalizată în rândul lor, că acești copii nu sunt capabili să facă progrese când vine vorba despre educație. Din păcate, și în familiile copiilor există aceeași părere. Copiii sunt obișnuiți să li se zică constant “Tu nu ești bun, nu are sens să te strofoci pentru că nu o să poți”. Cam ăsta este mediul în care trăiesc ei zi de zi. În afara dificultăților financiare, mie asta mi se pare cea mai periculoasă și problematică provocare pe care o întâmpină acești copii. Faptul că nu au pe nimeni în jurul lor care să creadă în ei și ajung ei înșiși să se desconsidere, să nu-și înțeleagă potențialul, să abandoneze când dau de greu, pentru că asta văd în mediul lor.
Ce aduce proiectul Edușah în viețile acestor copii?
În 2019 am avut ocazia să facem șah cu copiii din Sătmărel în cadrul unui proiect transfrontalier derulat pe o perioadă de un an. Am început de la zero cu 35 de copii care nu mai văzuseră o tablă de șah înainte. Oamenii din jur îmi amintesc că ne spuneau: “Vă pierdeți timpul, nu are niciun rost, vă irosiți banii, nu o să reușiți, copiii ăștia nu sunt în stare să învețe să scrie și să citească, este imposibil să învețe să joace șah”. În 10 luni, 12 dintre cei 35 de copii câștigau la concursuri internaționale de șah. Proiectul a fost foarte bine documentat și am putut demonstra nu doar potențialul și evoluția copiilor, ci și că șahul a contribuit la dezvoltarea abilităților lor cognitive. Un lucru pe care l-am învățat de-a lungul timpului este că, pe lângă nevoile de bază care trebuie acoperite pentru ca acești copii să se poată concentra pe învățare, este mare nevoie de oportunități prin care ei să-și conștientizeze propriile capacități, să afle că pot avea experiențe de succes prin forțe proprii și să înceapă, ușor-ușor, să se gândească la viitor. Șahul oferă genul acesta de contexte.
Plecând de la experiența proiectului de atunci, ne-am dat seama că vrem să dezvoltăm și să îmbunătățim această metodă de incluziune care s-a dovedit atât de eficientă și am conceput proiectul Edușah, care combină activitățile de șah cu cele de dezvoltare personală. Sub auspiciul șahului, aprofundăm dezvoltarea abilităților emoționale ale copiilor, abilităților de gestionare a relației cu cei din jur și a conflictelor, a modului în care reușesc să facă față frustrărilor pe care le au și provocărilor pe care le întâlnesc în viața de zi cu zi.
În plus, proiectul mai are o componentă importantă: creează prin activitățile de șah oportunități de interacțiune între copii vulnerabili și copii non vulnerabili, uniți de aceeași pasiune. Prin intermediul jocului și al competițiilor, multiplicăm oportunitățile de întâlnire pozitivă între copiii romi și copiii majoritari. Foarte des mi se întâmplă și ni se întâmplă să vorbim cu oameni care nu cred deloc în potențialul romilor. Când spun că noi facem șah cu copiii de la Stea, care sunt, în majoritate, romi, oamenii parcă nici nu mă cred. Au tendința să spună: “Nu știam că și copiii romi pot juca șah”. Din experiența mea, modul cel mai eficient prin care se obțin rezultate în ceea ce privește combaterea discriminării este crearea de oportunități prin care oamenii să se întâlnească. Pentru că discriminăm, de obicei, pe cei pe care nici măcar nu-i cunoaștem.
Ce anume consideri că face ca munca ta și a echipei Stea în comunitate să fie una autentică?
Un aspect important în munca noastră este să creăm oportunități prin care atât copiii, cât și adulții să învețe experențial și să descopere modele diferite. Practica este foarte importantă. Noi facem activități cu copiii prin care îi sprijinim să se întâlnească cu oameni pe care nu-i cunosc și să descopere, prin intermediul lor, meserii noi. În comunitățile vulnerabile, oamenii au de obicei joburi limitate, fie în construcții, fie în agricultură. Când copiii au ocazia să cunoască un profesionist dintr-un domeniu, care le povestește despre pasiunea lui și despre faptul că poți să faci ceva ce îți place și să și câștigi bani din asta, abia atunci înțeleg noțiunea de implinire profesională, care altfel este imposibil de explicat pe înțelesul lor.
Exemplul care îmi vine în minte este când am mers cu copiii din Sătmărel în vizită la un antreprenor dintr-un sat în apropiere de Satu Mare, care are un club de karting. I-am dus pe copii la karting cu gândul că, dacă nu o să înțeleagă ce e aia antreprenoriat, măcar o să se distreze. Ulterior, unul dintre copiii în abandon școlar, în vârstă de 12 ani, care nu știa să scrie și să citească, atât de marcat a fost de vizita aceea la karting, atât de mult i-a plăcut să conducă mașinuțe, încât și-a pus în gând că el va deveni șofer. A înțeles că pentru a fi șofer trebuie să ai școală și s-a ambiționat să învețe singur, susținut și prin activitățile noastre, să scrie și să citească. A recuperat și acum este la nivelul celorlalți. Este un exemplu similar cu cel al oamenilor străzii despre care îți spuneam că și-au schimbat viața prin grădinărit.
Noi ne-am dat seama, destul de repede, că să vii într-o comunitate vulnerabilă cu atitudinea de profesionist din social care știe mai bine nu este cel mai potrivit mod de abordare și de lucru. Când am ajuns să ne poziționăm de la egal la egal cu oamenii din comunitate și să avem un rol de facilitator prin care ei să trăiască experiențe pozitive, intervenția noastră a început să funcționeze. Chiar dacă ne multe ori ne întrebau, în loc să le răspundem ce să facă, să le dăm o rețetă, le-am întors întrebarea spunându-le: “Tu ce crezi? Tu ce ai putea să faci?”. Dacă relația este una deschisă și noi, cei care lucrăm în social, nu gândim în locul lor, doar îi încurajăm să meargă mai departe, să nu abandoneze când dau de greu, să caute singuri soluții și să aibă curajul să le pună în practică, chiar dacă această atitudine este diferită de ce sunt ei obișnuiți să facă, de mentalitatea pe care o văd în jur, asta consider că este autentic. Copiii și oamenii din comunitate au nevoie de sprijin și de experiențe care să-i inspire. În momentul în care reușesc să-și internalizeze un scop, un obiectiv, un plan de viitor realist, pe care apoi îl dezvoltă pas cu pas, atunci știm că am reușit cu adevărat.
Foto: Imagini din arhiva Asociației Stea
Proiectul „Edușah – empowerment și incluziune prin șah”, derulat în perioada septembrie 2021 – martie 2022 de Asociația Stea este finanțat prin programul In stare de bine, susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.
Ioana Ilie este jurnalistă și lucrează de peste zece ani în sectorul neguvernamental, iar în prezent face parte din echipa Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile. Se implică în proiecte care explorează rolul social emancipator al artei și în proiecte care contribuie la construirea unei perspective feministe locale intersecționale și scrie despre provocările sociale actuale.