Teatrul Basca pune în scenă poveștile comunităților invizibile
Am stat de vorbă cu Ana Maria Ursu, actriță, regizoare, președintă a Asociației Solidart și membră a centrului cultural Basca din Timișoara, despre cum ar arăta un teatru care să fie cu adevărat accesibil tuturor și despre cum poate arta, în general, să contribuie la construirea unui viitor comun care să aibă în centru solidaritatea.
De Ioana Ilie
Fondat în 2017 într-o hală a fostei fabrici de pălării Paltim din Timișoara, Teatrul Basca a găzduit primele ediții ale Festivalului Timișoara Refugee Art Festival și continuă să o facă, doar că, în prezent, se adresează și altor grupuri vulnerabile, nu doar refugiaților. Totul se întâmplă azi sub un nume nou, inspirat de provocările cu care aceste comunități se confruntă: Festivalul In:vzbl. Și pentru că, între timp, fosta fabrică de pălării a fost dărâmată, artiștii Ana-Maria Ursu, Oana Bajka, Andrei Ursu și Victor Dragoş, cei care formează colectivul Basca, s-au mutat anul trecut într-un spațiu nou din Traian, unul dintre cartierele vechi ale Timișoarei. Prin munca lor, încearcă să le ofere o voce și contextul de a se autoreprezenta atât migranților, cât și persoanelor de etnie romă, victimelor violenţei și altor oameni aflați în dificultate. Pe lângă atelierele de teatru, film, circ și muzică, Basca găzduiește și spectacole, concerte, proiecții de film și alte evenimente culturale menite să ne sensibilizeze în legătură cu acele realități sociale care deși sunt sub ochii noștri, de cele mai multe ori rămân neobservate.
Cum v-ați apropiat de oamenii din cartier și care sunt nevoile comunității pe care vă propuneți să le întâmpinați prin proiectele voastre?
Basca se numește așa nu doar pentru că inițial spațiul se afla la Fabrica de Pălării, ci și pentru că ne-am gândit, încă de la început, că noi, artiștii fondatori, nu reprezentăm elitele, așa că ne este mai potrivită o bască muncitorească, decât un joben burghez. Prima dată ne-am apropiat de cartierul acesta când am fost invitați de o altă asociație, Prin Banat, să facem un spectacol de teatru forum cu oamenii din Traian. Nu știam nimic despre comunitatea de aici, dar credeam că oamenii vor fi încântați de atelierele pe care urma să le ținem pe stradă, mai ales că intenționam să îi implicăm și pe colegii noștri de la Școala de Circ. Nu a fost deloc așa. Am aflat, cu această ocazie, despre conflictele interne ale cartierului, despre grupurile considerate indezirabile, despre cum romii nu sunt acceptați de către ceilalți. La fiecare repetiție apărea câte o problemă din comunitate pe care noi nu o știam, dar experiența asta ne-a ajutat să-i cunoaștem pe oamenii din cartier și să ne apropiem un pic de ei, iar când ne-am mutat cu spațiul aici o parte dintre relații erau deja create.
Anul trecut, în timpul Festivalului In:vzbl care a găzduit rezidențe artistice, spectacole de teatru invitate, ateliere, dezbateri despre teatru politic și o producție a noastră, am spus că nu punem bilete. În schimb, am invitat spectatorii să aducă ce cred ei că ar ajuta oamenii din comunitate, în special produse neperisabile, pe care apoi le-am distribuit prin cartier. Mulți dintre vecinii noștri nu au reușit să vină la evenimente, deși i-am invitat, fie pentru că nu aveau cu cine să lase copiii, fie din alte motive, dar cumva comunitatea a simțit că face parte din viața asta culturală activată în jurul spațiului și s-a creat o legătură. Acum ne simțim în mijlocul comunității.
Prin proiectele noastre încercăm să întâmpinăm mai multe nevoi, care nu merg doar într-o direcție. De exemplu, în timpul rezidențelor artistice despre care îți spuneam, două artiste din Germania au ținut un atelier de cusut tricouri, la care au participat mai mulți copii din comunitate, iar apoi niște actori au îmbrăcat tricourile respective și au ținut un performance pe străzile din cartier, pe tema egalității. După ce au plecat artistele, copiii tot mai veneau pe la noi și ne întrebau dacă mai avem vreun atelier pentru ei. Aș spune că e nevoie de acces la activități în general, nu numai culturale. Și noi le putem oferi ateliere, dar este adevărat că nu le putem rezolva problemele. Pentru acestea au nevoie, de fapt, de un sistem social cât mai bine pus la punct.
Apropo de nevoia de acces la activități culturale, tot în cadrul festivalului de anul trecut am creat un spectacol de teatru forum pe tema discriminării. Ne știam deja cu colaboratorii noștri de la Asociația Ceva de Spus, un grup de persoane cu dizabilități, care au sediu tot aici, în cartier, și i-am invitat la spectacol și pe ei. Din discuțiile cu ei ne-am dat seama că toți erau dornici să participe la evenimente culturale, dar că, din păcate, nu au acces, nici fizic – spațiile culturale nu sunt dotate cu rampe sau deplasarea către acestea este dificilă, nici informațional, pentru că spectacolele nu au un conținut accesibilizat. Prima încercare a noastră de a accesibiliza un spectacol s-a petrecut chiar atunci, când persoanelor nevăzătoare prezente la spectacol li s-a spus la ureche ce se întâmplă pe scenă de către colegii noștri și cumva de acolo a venit și ideea proiectului pe care îl derulăm în prezent, „Teatru accesibil tuturor”.
Ce înseamnă pentru tine un teatru accesibil tuturor și cum contribuie proiectul vostru la eforturile de a construi un astfel de teatru?
La scurt timp după spectacolul de teatru forum despre care îți spuneam, pe 3 decembrie anul trecut, de Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, am făcut tot la noi la Basca o întâlnire cu colegii activi în domeniul cultural din Timișoara, despre nevoia persoanelor cu dizabilități de a participa la viața culturală și despre importanța accesibilizării. Așa cum mă așteptam, nu au participat foarte mulți, dar am ajuns la câteva concluzii. Ideea de a face un spectacol accesibilizat a venit din partea Simonei Smultea de la Ceva de Spus. Inițial trebuia ca acest proiect să se întâmple la Teatrul Național din Timișoara, dar nu s-a mai putut și atunci am zis să-l facem la Basca, deși Basca este un teatru independent micuț, cu 50 de locuri, fără rampă, fără toaletă accesibilizată și fără resursele pe care le-ar avea un teatru de stat. Am zis că dacă noi reușim să facem asta, poate dăm un exemplu și altora.
Pe mine m-a încântat foarte mult ideea și am fost de acord să regizez spectacolul pe care am ales să-l accesibilizăm,„Fluturii sunt liberi”, mai ales că eu am și jucat în el când eram angajată în teatru. Știu cât de frumos este textul și mi-a plăcut și ideea asta de a da un exemplu. Adaptarea îi aparține scriitorului Andrei Ursu, care este membru al colectivului încă de la început, și tot el va face, împreună cu Simona, accesibilizarea textului pentru căști. Cel puțin pentru o parte dintre persoanele nevăzătoare sau cu alte dizabilități din Timișoara, acest proiect poate reprezenta primul lor contact cu teatrul.
Un teatru accesibil asta înseamnă de fapt, un teatru la care să aibă acces persoanele cu dizabilități locomotorii (rampă, sistem electric pentru urcarea scărilor în sala de spectacol, toaletă accesibilizată), căști și descrierea narativă pentru persoane nevăzătoare, translator mimico-gestual pentru cele cu deficiențe de auz și un program de spectacole potrivit pentru oamenii care trăiesc cu dizabilități intelectuale. Dar cred că suntem destul de departe. Spun asta pentru că mă uit cât de greu ne este să acceptăm lângă noi o persoană cu dizabilitate, dar să „ne dăm peste cap pentru ei”, cum a spus cineva foarte revoltat despre ideea noastră. Aceeași persoană ne-a spus că trebuie să acceptăm pur și simplu că nu putem să facem niște lucuri și să fim ok cu asta. Dacă vom continua să gândim așa, cred că da, suntem departe de a avea acel teatru accesibil pe care ni-l dorim.
Sectorul cultural independent a fost afectat din plin în această perioadă. Pentru voi și spațiul Basca cum a fost? Cum v-ați adaptat proiectele la contextul actual?
Și pentru noi a fost foarte greu pentru că nu am putut fi împreună cu publicul și nici nu am putut gândi activități care să implice comunitatea. În lockdown, pentru că am avut, în sfârșit, timp de stat la un laptop, am scris multe proiecte. Adaptarea proiectelor la noile condiții, și ele într-o continuă schimbare, a fost cea mai mare provocare. Cât de mult îi permiți tehnologiei să intre în relația dintre artist și spectator? Și ce fel de întâlnire vor avea cei doi? Cum faci un teatru viu printr-un ecran plat? Acestea au fost doar câteva dintre întrebările la care a trebuit să răspundem în această perioadă. Dar, de bine de rău, spațiul Basca a rezistat. Am avut două finanțări și asta ne-a ajutat să nu punem lacăt teatrului.
Spuneți pe pagina voastră că Teatrul Basca este un spațiu de întâlnire între artiști, persoane vulnerabile și restul comunității. De ce crezi că este nevoie de astfel de spații în peisajul cultural contemporan?
Noi am ajuns să credem asta încetul cu încetul, a fost ceva organic, ne-am luat timp să înțelegem ce valori vrem să promovăm, ce ne interesează, ce ne reprezintă, dincolo de faptul că suntem artiști și facem, până la urmă, ce am învățat la facultate. Proiectele noastre sunt de fapt întrebările la care încercăm să ne răspundem în timp ce vi le punem și vouă. Spațiul Basca a apărut din dorința de a avea un loc în care să spunem povești. Pentru că dacă descoperim poveștile celor din jurul nostru, asta ne face să creăm o comunitate mai solidară, o realitate socială mai ușor de navigat. Dacă nu ne cunoaștem și fiecare rămâne în treaba lui, vom găsi mai multe motive de a ne diferenția și de a ne distanța.
Visul meu este să transformăm Basca într-un centru cultural care să implice comunitatea în proiecte pe termen lung. Am mai avut intervenții de două săptămâni sau de o lună și ne-am dat seama că nu este suficient ca să aduci o schimbare sau ca să simți că faci ceva important pentru comunitate. E nevoie de timp, de o constanță, de un loc în care încrederea să fie reciprocă. Mi se pare că noi oamenii ne-am închis în niște bule și alegem să facă parte din viața noastră doar oameni care să fie de acord cu noi sau care să arate ca noi sau care să gândească ca noi. Mi-ar plăcea să spargem un pic bulele și să fim împreună fără să ne mai gândim că tu ești dintr-o anumită clasă socială sau că tu ești de altă orientare sexuală sau de altă etnie, iar un viitor împreună poate veni doar din cunoașterea în profunzime a realității celuilalt.
„Teatru accesibil tuturor” este un proiect derulat de Asociația Solidart și finanțat prin programul „În stare de bine”, susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.
Ioana Ilie face parte din echipa programului În Stare de Bine, implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, este jurnalistă și lucrează de peste zece ani în sectorul neguvernamental. Se implică în proiecte care explorează rolul social emancipator al artei și în proiecte care contribuie la construirea unei perspective feministe locale intersecționale.